Despre publicitate pe blog şi furtul de suflete

publicitate sau zambete

Campania continuă AICI. Intră să-ţi verşi nervii sau să pui un zâmbet.

Niciodată nu am înţeles pe deplin publicitatea. Nu port blugi pentru că  poartă Ronaldo, nu mănânc pentru că mănâncă Beckham şi nu beau pentru că bea Mutu. Bine, nici nu… inspir cum inspiră el…

Mă îmbrac cum îmi vine, mănânc când mi-e foame şi ce am poftă şi beau ce-mi place şi-mi alintă limba şi spiritul… Născut în comunism, mi-a fost foarte greu să asimilez ideea asta de promovare şi publicitate.
Am înţeles, într-un final, nevoia de a te face cunoscut, a-ţi face brand-ul celebru, dar lucrurile în domeniul ăsta au mers de mult prea departe şi acuma-s dincolo de gard. Că tot îmi face mie plăcere să fac comparaţii şi-mi place şi licoarea… publicitatea asta e ca pălinca… Bună, dacă ai măsură, iar de nu, te… arde-n gură… Nu cred că dacă mă dau cu parfumul ăla or să fugă toate femeile din Oradea după mine şi-s sigur că dacă beau chestia aia şi sar din turnul Primăriei n-or să-mi crească aripi, ci o să am propria mea reclamă pe o bucată de piatră-n cimitirul Rulikowski. Şi mai sunt multe alte idei strălucite ca acestea, care iniţial îţi gâdilă plăcut intelectul sau simţul umorului, dar, după o perioadă de intoxicaţie cu clipuri şi promo-uri, îţi dai seama cât de agasante şi stupide sunt, de fapt.

            Şi aici voiam să ajung. La amăgirea aceea pe care ne-o induce publicitatea, stimulându-ne simţurile primare şi încercând să ne transforme în linii colorate pe grafice de vânzări şi marketing. Aici am ajuns, la rându-mi, chiar ieri. Nu am vorbit până acum prea mult despre MINE, cel din spatele acestui blog, o s-o fac când o să mă simt mai în largul meu în lumea asta virtuală. Atât spun acum, după cum probabil am mai spus sau sugerat: mie îmi place să scriu. Nu ştiu să desenez. Scriu şi în afara blogului, chestii izvorâte din imaginaţie, dar aici scriu despre… realitate. De asta am venit aici, să împărtăşesc părerile mele altora şi să le aud pe ale lor. În fine.
            În câteva zile am învăţat un grăunte din ce înseamnă blogging-ul şi scrisul pe net. Ştiu până şi ce-i aia SEO! N-am rezistat curiozităţii… Şi am citit câte ceva şi despre promovare online, marketing, tot meniul… Partea proastă din tot procesul ăsta autoeducativ e că ieri mi-am umplut blogul ăsta cu bannere. Vreo şapte, mari, late, lungi, pe stânga, pe dreapta, sus, jos, nu ştiu dacă cineva a observat. A observat, totuşi, acel cineva drag mie. Îi mulţumesc că m-a trezit din somnul statisticilor online. Probabil mă trezeam oricum, la un moment dat, cu durere de cap şi regrete, ca după o beţie cruntă. Ideea e că m-am simţit foarte prost apoi, fiindcă sufletul acestui blog a fost furat, pentru o zi, de ielele rele ale publicităţii. Şi însumi le-am ajutat. L-am împins în ghearele lor, orbit de praful iluziei online şi eram pe cale să sacrific tot, de la idee, la formă şi conţinut, pentru a vedea cum e să ţii în mână un fir din acel praf. Asta m-a pus pe gânduri serios. Vin aici să scriu. Să cunosc. Să spun. Să ascult. Când o să mă vedeţi în centru, îmbrăcat în hot-dog, atunci înseamnă că m-am hotărât să fac publicitate. Din fericire, după scurta rătăcire, m-am regăsit. EU, IO, scriu când simt nevoia, cum vreau şi ce vreau. Trist e că, în scurta mea călătorie în lumea blogurilor româneşti, am mai găsit bloguri fără suflet. Multe. Ţinute în picioare doar de scheletul de publicitate al cărui măduvă sunt banii. Bloguri care la început au fost pline de viaţă, idei şi dăruire şi ca şi în cazul meu ieri, au alunecat spre partea sumbră, avidă, maşinală, infestată de cifre, a online-ului. Şi nu şi-au mai revenit.
            Paradoxal, mai jos, pe pagină, o să vedeţi bannere. Trei, destul de mărişoare. E ca să fiu în “trend”. Aşa m-am decis. O să am tot timpul ultimele 5 postări şi maximum trei bannere în josul paginii, să umplu locul liber. Adevărul e că atrag atenţia. Şi dădeam click, de multe ori, fără să mă gândesc. Asta e, este în genele fiecăruia, de acum. Suntem copiii advertisingului iar bannerele sunt bomboane.
            Chiar şi aşa, nu vreau să daţi click pe bannerele astea, probabil le găsiţi şi în altă parte. Dacă, totuşi, vă ispitesc cu imaginile lor colorate şi sunteţi pe cale să cedaţi tentaţiei, în locul click-ului mi-ar plăcea mult mai mult un comentariu, fie el şi doar un zâmbet virtual. Sau o bere… Şi dacă aţi citit articolul ăsta şi vreodată vă aduceţi aminte de el chiar înainte să daţi click pe un banner, opriţi-vă. Reveniţi aici şi puneţi un zâmbet. Să ştiu că nu-s singurul care s-a trezit. 🙂
„Zâmbete contra bannere” – o campanie anti-publicitate excesivă pe blog pornită de frunzadebrusture.
 
 
 
 
 
 
 
Încă visezi sau te-ai trezit? Dai click sau zâmbeşti?

Parerea ta?

1 comment for “Despre publicitate pe blog şi furtul de suflete

  1. octombrie 3, 2013 at 8:50 am

    Prefer sa am bannere pe blog decat sa am comentarii care nu au nici o treba cu subiectul, mai ales cand exista o adresa de contact pe care as fi putut fi sezizat despre ideea ta.

    Am intrat totusi de curiozitate si am citit tot articolul dar asta dupa ce i-am dat mark as spam, nici macar nu mi-am batut capul sa ii dau doar delete.

    Cand ai o astfel de campanie mi se pare normal sa nu ai bannere publicitare pe blog. Dar tu ai…. e ca si cum as lupta impotriva cainilor maidanezi dar as hranii 5 dulai la mine la bloc. Nu prea merge.

    De acord cu tine, dar cand un banner ajuta ca un sat intreg sa capete lumina, parca nu mai pare mult inca unul in plus, apoi mai vine si altcineva care are nevoie de ajutor, si mai pui inca unul, si inca unul, si tot asa.

    Dca nu vrei sa dea lumea click pe banere de ce le mai ti, pentru ca sunt banere de afiliere. E ca si cum ai face reclama gratis firmelor respective.

Ai ceva de zis? Zi!